Metallica nu e chiar metal

Am citit acum câteva chestii despre concertul Metallica la București. Prima chestie, au cântat o melodie în românește, ca să se știe sigur că ei nu confundă Bucureștiul cu Budapesta. Da îmi amintesc de o fază când Scorpionii au cântat în ungurește la Budapesta, limba maghiară fiind mult mai dificilă la pronunție decât româna, dar asta și pentru că Klaus Meine e de fapt ungur deghizat în neamț.

Îmi pare rău că nu am putut să-i văd acolo, ca să-mi dau o părere. Face multă vâlvă o postare a lui Turcescu care deși în mod curent nu cântă, a fost totuși pe scenă câțiva ani și știe de o infinitate de ori mai multe chestii decât toți cei care îl înjură (zero împărțit la epsilon care poate fi oricât de mic tot infinit dă) și nu au pus mâna pe o chitară în viața lor.

Din ce am văzut acolo, pentru mulți Metallica este o nostalgie. Muzica tinereții? Asta pentru o mică minoritate din București și poate din vest, zone ca Timișoara, unde se mai aduceau discuri din străinătate și probabil exemplare din publicații ca Rolling Stones.

Unii din ei, nu știu dacă cei care au comentat pe forumuri, sunt cei pe care eu îi numesc fii snobi de aparatnici, care aveau acces la discuri și le plăcea să se dea mari repetând cred comentarii ale unora (puțini) recunoscuți ca "autorizați" care mai știau muzică pe vremea aceea.

O combinație de baladă și rock sacadat, Metallica sunt o formație destul de mediocră pe scena rock americană, într-o zonă de nișă, cu fani bine stabiliți. Dar sunt oare ei, după standardele de azi, metaliști?

Muzica metal este asociată invariabil cu shredding (se pronunță șreding, iar sensul principal în engleză este a tăia mărunt (documente)), un concept prea puțin conștientizat în România (și nu numai), ceea ce m-a făcut să scriu această postare.

Shredding, așa cum sugerează și cuvântul, înseamnă a cânta la chitară foarte rapid (a toca mărunt).

Picking este acțiunea de ciupire a corzii, care se face cu o pană (pick), o bucată de nylon mică și triunghiulară de obicei.

În shredding, ciupirea se face foarte repede, în zona timpilor de 1/32 (treizeci-doimi) care pentru un tempo obișnuit de 60 BPM, unde o notă întreagă are 4 secunde, reprezintă a opta parte dintr-o secundă.

La metal, tempo-ul variază între 120 și 220 BPM, deci teoretic un chitarist poate merge până la 32 de note pe secundă, dar asta nu prea există în realitate. Marii chitariști merg în zona 20 de note pe secundă (de ohicei pentru câteva secunde într-o melodie). Însă după 10 sunete pe secundă, cel care ascultă nu mai poate distinge notele separate decât poate dacă le anticipează, știind melodia mai dinainte.

Bineînțeles la shredding se sacrifică partea melodioasă, ca să poți scoate atât de multe sunete pe secundă, trebuie să stai pe niște secvențe pe care să le repeți, și mai rar să mergi într-un crescendo-decrescendo pe 2-3 octave (de multe ori pentatonice pentru mai multă dinamică).

Însă nimic nu se poate înțelege fără exemple.

Iată aici un video care explică sunetul "metalic" al chitarei lui Hetfield de la Metallica. Ca și cei de la U2, care sunt notorii pentru tonele de echipament folosite pentru a scoate sunetul specific (semnătura) lor, și chiar Brian May, care avea un set de "tuning" al preamplificatorului pentru fiecare melodie, sunetul lui Hetfield se bazează mult pe electronică.

Mă rog, analog sau ce era pe atunci, când au scos ei discul emblematic Master of Puppets (86), astăzi existând simulatoare digitale care pot să simuleze acele combinații de amplificatoare și preamplificatoare. Singura chestie e că orice prelucrare digitală, nu contează cât de sofisticat este softul, aduce și un lag, care la 0.1 secunde poate să ruineze complet o melodie cântată în timp real.

Da bine vor spune unii, în albumele de studio nu prea contează amplificatorul. Ba da, contează, pentru că pe atunci amplificatoarele aveau fiecare o amprentă specifică și făceau parte din personalitatea sunetului, nu doar din volum.

Apropo, este cunoscut faptul că nu prea poți să reproduci în concert calitatea melodiilor înregistrate în studio, unde fiecare instrument se înregistrează separat și se pot repeta și înregistra melodii sau pasaje din melodii până ies perfect.


Este Joe Bonamassa un metalist? Nu, el este cel mai mare chitarist de blues al momentului, dar aici chiar face shredding. Și nu cred că-i pasă prea mult de prelucrarea electronică a sunetului.

 

Oriantthi a făcut shredding pe scenă cu Michel Jackson și în studio cu Steve Vai.

Ca să cânți atâtea note pe secundă se cere un efort deosebit ceea ce se vede pe fețele lor de obicei.

Da, în mod ciudat, muzica asta cu secvențe repetitive amintește de muzica barocă (pe fast forward). O asemănare inevitabilă rezultată nu neapărat din imitare ci din dorința de viteză (pe care unii o numesc virtuozitate) ceva ce după un anumit nivel este posibilă numai pe aceste scurte secvențe repetitive (sau repetitive la intervale) de note crescătoare/descrescătoare.


Ca să n-o lungesc prea mult. Cel mai tare metalist (fastest shredder) al momentului și o referință a genului este aproape necunoscutul Buckethead. 

Da numele i se trage de la o găleatâ de fast food (KFC) pe care o poartă în cap și este un mesaj anti-fast food și anti-corporatist. Probabil omul a avut la viața lui niște ciocniri cu marile case de discuri (labels). Este cunoscut faptul că muzicienii mai ales debutanții primesc de la aceștia cam 10% din încasări însă am auzit și de mai puțin.

Pe fața lui nu poți citi nimic pentru că poartă o mască de plastic alb.

Însă până și el are anumite ezitări într-un spectacol live foarte ambițios.